Există un mod comod de a fi contemporan în artă: trebuie doar să ai referinţe formale la obişnuinţele zilnice ale oamenilor, aproape obligatoriu dintr-un mediu urban aglomerat, sau să te aşezi oricât de superficial pe o temă politică sau socială inflamată, stârnind astfel discuţii pe şi pe lângă temă. Sau poţi implica în lucrare tehnologii de ultimă oră uimind astfel, prin spectaculozitate, asistenţa. Termenul de valabilitate este aproape neglijabil atâta timp cât arăţi că aparţii comunităţii, că îţi pasă de ea, că eşti în pas cu ea.
Se poate însă şi altfel. Se poate impregna artei caracterul de răgaz, o interpunere între om şi urgenţele sale ca o distanţă interioară, o schimbare de ritm, o retregere fecundă către sensuri generale şi asimilabile. Este o practică obişnuită ca pentru o mai bună percepere a detaliilor să te apropii, iar pentru o vedere de ansamblu să te îndepărtezi de obiectul contemplat. Oferirea bunei distanţe nu te rupe de cotidian ci, dimpotrivă, te ajută să te desfăşori în el cu mai multă justeţe. Altfel, te trezeşti copleşit de persistenta amăgeală a unor evadări ludice sau utopice, de compătimiri amorţitoare şi umede.